Plângem zi de zi de starea proastă a drumurilor, de gropile din carosabil și de ritmul parcă prea lent al deschiderii de autostrăzi și drumuri expres. Firme de construcții avem și străine și autohtone, muncitori se mai găsesc, piatră de construcții avem în munții patriei, dar…
Dar toate drumurile trebuie acoperite cu un strat de asfalt rezistent la traficul deja prea aglomerat pe șoselele din țară. Partea proastă în toată povestea asta, e aceea că nu prea mai avem fabrici de bitum rutier și grosul vine din import. Asta înseamnă valută, deficit bugetar și așteptări pentru importuri.
România mai are o singură fabrică de bitum rutier, cu o capacitate de aproximativ 75.000 de tone anual. Necesitatea reală, în contextul programelor naționale de infrastructură, este de cel puțin opt ori mai mare: între 600.000 și 700.000 de tone pe an. Diferența e acoperită prin importuri.
România importă peste 80% din necesar din Grecia, Ungaria, Turcia, Polonia și Austria. La un necesar de 600 – 700 de mii de tone anual, la noi bitumul pentru străzi se produce la o singură rafinărie – Rafinăria Vega din Ploiești, operată de Rompetrol, care asigură cam 66.000 tone de bitum pe an, inclusiv variante modificate cu polimeri.
Situația bitumului este doar una dintre părțile unei probleme mai generale: România planifică proiecte de investiții, dar nu își pregătește lanțul de aprovizionare. Apar licitații, contracte, șantiere, dar materia primă esențială este cumpărată din afară. Nu există nici stimulente, nici mecanisme de sprijin pentru dezvoltarea capacităților locale. Iar în lipsa acestora, deficitul extern se adâncește.
Gugulanu