Vecina ceaușistă care stă după perdea și nu tace. Doamna Emilia, spaima blocului și proprietara imaginară a spațiului verde
Vecina care a rămas în altă epocă
Cu toții avem sau am avut o vecină care pare că nu a aflat nici până astăzi că vremurile s-au schimbat. O vecină care a rămas captivă într-o epocă în care tonul ridicat ținea loc de argument, privirea amenințătoare ținea loc de lege, iar cine striga mai tare avea impresia că deține adevărul absolut.
Este vecina care stă după perdea, supraveghează fiecare mișcare din fața blocului și apare imediat când cineva îndrăznește să calce pe teritoriul pe care și l-a însușit în imaginația proprie. Ea știe cine a venit, cine a plecat, cine și-a parcat mașina și, mai ales, cine a îndrăznit să plimbe câinele prin apropierea spațiului verde pe care îl consideră proprietate personală.
În fiecare cartier există câte un asemenea personaj. O pensionară care confundă vechimea domiciliului cu dreptul de proprietate și anii petrecuți la bloc cu un certificat imaginar de stăpână peste tot ce o înconjoară.
Doamna Emilia, regina de la parter
Să-i spunem Doamna Emilia. Stă la parter, după perdea, cu lingura în mână și cu o nemulțumire permanentă pe buze. Nu-i scapă nimic. Dacă apare un câine, e scandal. Dacă un vecin traversează spațiul verde, e scandal. Dacă cineva nu respectă regulile inventate în sufrageria ei, începe spectacolul.
Emilia gesticulează, ridică vocea, împarte amenințări și vorbește de parcă ar avea în spate nu doar întregul bloc, ci și un comitet executiv gata să-i îndeplinească ordinele. Iar când argumentele lipsesc, intră în scenă amenințarea supremă: „Lasă că vine bărbatu-meu!”.
În lumea Doamnei Emilia, fiecare vecin trebuie să dea socoteală, fiecare animal de companie este o problemă publică, iar fiecare palmă de pământ din jurul blocului pare să-i fi fost lăsată moștenire de cineva, cândva, într-o epocă pe care o regretă cu o nostalgie greu de explicat.
„Vecina”, filmul lui Mircea Bravo și realitatea de la bloc
Filmul „Vecina”, realizat de Mircea Bravo, aduce în prim-plan un tip de personaj pe care mulți români îl recunosc imediat: vecina autoritară, mereu nemulțumită, convinsă că are dreptul să controleze viața celor din jur.
Dar, dincolo de comedie, asemenea personaje există și în viața reală. Nu au nevoie de scenariu, de regizor sau de camere de filmat. Au o fereastră, o perdea, câțiva vecini pe care îi pot lua la rost și suficientă energie pentru a transforma o zi obișnuită într-un conflict de scară.
Doamna Emilia nu are nevoie de premiera unui film ca să intre în rol. Pentru ea, fiecare zi este un episod nou, fiecare trecător este un posibil vinovat, iar spațiul din fața blocului reprezintă decorul perfect pentru o nouă demonstrație de autoritate.
Diferența este că, în film, râdem. În viața reală, vecinii ajung să se ferească, să evite discuțiile și să-și piardă liniștea din cauza unui om care confundă conviețuirea cu supunerea.
Emilia, terenul blocului nu este moștenirea ta!
Dragă Emilia, hai să lămurim un lucru: faptul că locuiești de zeci de ani într-un bloc nu înseamnă că ai devenit proprietara terenului din jurul lui. Nici spațiul verde din fața ferestrei nu se transformă în grădina ta personală doar pentru că îl vezi în fiecare dimineață.
Regimul juridic al terenului se stabilește prin acte, nu prin țipete, amenințări sau discursuri rostite cu lingura în mână. Iar regulile privind folosirea spațiilor comune și a zonelor verzi nu sunt stabilite de vecina care se consideră șefa cartierului.
Dacă există reguli legale privind accesul, curățenia sau plimbarea animalelor, ele trebuie respectate de toată lumea. Dar nimeni nu primește automat dreptul de a-i intimida pe ceilalți doar pentru că locuiește la parter și are vedere directă spre trotuar.
Poți să ai opinii, poți să ceri respectarea regulilor și poți să sesizezi autoritățile atunci când există o problemă reală. Ceea ce nu poți face este să transformi spațiul din jurul blocului într-un teritoriu personal și să-i tratezi pe ceilalți locatari ca pe niște intruși.
Nostalgia după vremurile în care toți trebuiau să tacă
Poate că aici se află adevărata problemă a vecinei ceaușiste: nu în perdea, nu în lingură și nici măcar în scandalurile pentru câțiva metri pătrați de spațiu verde. Problema este convingerea că autoritatea se exercită prin frică și că vocea cea mai puternică trebuie să câștige.
Doamna Emilia pare să fi păstrat reflexele unei lumi în care ordinele nu se discutau, iar omul care ridica tonul putea spera că ceilalți vor coborî privirea. Numai că scara blocului nu este o instituție de partid, vecinii nu sunt subordonații ei, iar spațiul verde nu devine proprietate privată prin simpla revendicare verbală.
Nici măcar răposatul Nicolae Ceaușescu nu ar mai avea motive să fie invidios pe asemenea demonstrații de autoritate imaginară. Emilia și-a construit propriul mic univers, cu reguli proprii, granițe invizibile și dușmani la fiecare colț.
Blocul este al tuturor, nu al celei care țipă mai tare
Dincolo de ironie, conviețuirea la bloc presupune respect reciproc, limite și reguli clare. Nu toți vecinii vor avea aceleași opinii, iar micile neînțelegeri sunt inevitabile. Dar una este să discuți o problemă și cu totul alta este să transformi fiecare dezacord într-o amenințare.
Doamna Emilia poate să rămână la fereastră, să tragă perdeaua și să urmărească lumea. Poate să-și spună părerea și să reclame ceea ce consideră nereguli. Dar nu poate decide singură cine are voie să treacă, cine poate folosi spațiul comun și cine trebuie să se teamă de ea.
Iar dacă se recunoaște în acest portret, poate că ar fi momentul să lase puțin lingura jos și să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Dragă Emilia, blocul nu este moșia ta, spațiul verde nu este grădina ta, iar vecinii nu sunt supușii tăi. Perdeaua îți poate oferi o priveliște bună, dar nu-ți dă nici putere, nici proprietate și nici dreptul de a conduce cartierul.