În România, luna martie poartă denumirea populară Mărțișor, fiind luna în care începe primăvara, vremea încălzindu-se treptat. Este o lună capricioasă, legendele spunând că Martie a luat câte o zi de la fiecare lună pentru a-și depăși toți frații.
Tot din legende aflăm că atunci când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii, Soarele, sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miazăzi, spre căldură. Ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea sunt „mai rele decât diavolul”.
Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma, căci babele afurisite mânau caii de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol. Prăpăd, nu alta, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-l prindă pentru a-l obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu.
Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață. „Și de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire” scrie Marcel Olinescu în Mitologia românească.
Conform tradiției populare, primăvara începe cu Baba Dochia și zilele ei, cunoscute drept Zilele babei, Baba Dochia fiind, în concepția arhaică, celebrată ca divinitate maternă, agrară și lunară. Luna însăși, ca zeitate, avea o semnificație malefică, fiind prototipul femeii capricioase, care patrona noaptea, iarna și frigul, spre deosebire de Soare, zeitatea paternă, înțelegătoare, patronul zilei, verii și al vieții.
Zilele babei semnificau lupta dintre forțele întunericului și ale luminii, între noapte și zi. Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră cu semnificații magice, des întâlnită în vechiul calendar lunar carpatin. Sărbătoarea Dochiei deschide în spiritualitatea populară, șirul unor bogate manifestări ce sunt departajate de câte 9 zile (Mucenicii, Alexiile, Blagoveștenia).
Scenariul ritual de înnoire a anului este format din obiceiuri și acte magice arhaice: aprinderea focurilor, afumarea curților și anexelor gospodărești, bătutul pământului cu bețe pentru scoaterea căldurii și alungarea frigului, prepararea alimentelor rituale (Măcinici, Sfinți), previziunile meteorologice, practicile de pomenire a morților, începerea simbolică a unor activități economice (scoaterea plugului, a stupilor de la iernat, semănatul răsadului de varză), confecționarea calendarului simbolic din șnurul bicolor, reprezentând anotimpurile de bază ale anului (iarna, vara). După zilele capricioase ale Babei Dochia ar urma alte 9 zile, mai blânde, numite zilele moșilor.
Incinerarea simbolică a spiritului iernii și renașterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale, în dimineața zilei de Măcinici (9 martie).
Focurile de Măcinici aveau funcții polivalente: purificatoare (curățirea spațiului de forțele malefice în ultima zi a anului vechi și în prima zi a Anului Nou); profilactică (preîntâmpinarea neplăcerilor aduse oamenilor de șerpi și de insecte pe timpul verii); fertilizatoare – prin împrăștierea cenușii pe pământ. Prin acest ritual magic (practicat în Banat, Crișana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea și sudul Moldovei), se dorea sprijinirea Soarelui în depășirea momentului critic al echilibrului perfect între lumină și întuneric.
În Transilvania se obișnuia ca tinerii să sară peste foc pentru a li se îmbiba hainele cu fum, acesta având rol de purificare. În alte zone, chiar și vitele erau trecute prin foc să fie apărate de boli. După cum erau flăcările și direcția fumului, se făceau diferite previziuni asupra vremii.
Următoarea sărbătoare cu o mare importanţă pentru ţărani este în data de 17 martie – Alexiile sau Ziua Şarpelui. Se spune că omul lui Dumnezeu sau Cuviosul Alexie este cel care descuie pământul. Frecvent este atestat ca reprezentare mitică sezonieră, patron al viețuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi și sub scoarța copacilor, sub pietre sau în ape.
Se spune despre el că ar încălzi și ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietățile care au iernat. După șase luni, la Ziua Crucii (14 septembrie), Alexie încuie Pământul. Apariția și dispariția viețuitoarelor, când încuie sau descuie Alexie Pământul, sunt marcate de două importante fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și echinocțiul de toamnă. Astfel, sărbătorile populare de la 17 martie și 14 septembrie funcționau ca hotare calendaristice care delimitau anotimpurile de bază ale anului: vara și iarna.
Într-una din legende se spune că omul, având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie și le-a încuiat într-o lacră, apoi îl cheamă pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra. Instantaneu, gândacii, lăcustele și insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, pe ierburi, în copaci. De atunci, susține tradiția, nu numai Pământul, ci chiar și apa mării e plină de tot felul de jigănii și gângănii. Iar pe Alexie pentru că nu a ascultat, Dumnezeu l-a transformat în cocostârc, ca să adune între 17 martie și 14 septembrie insectele împrăștiate.
În satele din Câmpia Română, unde oile încetau să mai fie hrănite din această zi cu fân și otavă, fiind scoase la iarbă verde, sărbătoarea Alexie se numea Lăsatul. Timpul era, în preajma echinocțiului de primăvară, suficient de cald pentru ca insectele să învie, reptilele să se „dezmorțească“, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. La Alexie se greblau și se măturau ogrăzile, se aprindeau focuri prin grădini și livezi, se ocoleau casele și acareturile cu tămâie și cârpă arsă pentru alungarea șerpilor și insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se cațăre omizile pe crengi, se suna din clopoței sau se făceau zgomote bătând din fiare vechi pentru a speria șerpii, șopârlele, salamandrele, broaștele (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).
Buna Vestire sau Blagoveștenia este ziua când Biserica creștină prăznuiește vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril, că va naște pe Iisus Hristos. Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocțiului de primăvară, când sosesc rândunelele și începe cucul a cânta este numită în calendarul popular și Ziua cucului. Fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu țuică și amenințarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiați dacă nu rodesc (Banat, Transilvania). În alte zone, ziua de Blagoveștenie era însă considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor și plantelor: nu se puneau cloștile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies pui (Moldova, Bucovina). Blagoveștenia era un timp favorabil pentru aflarea norocului și rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice.
Gugulanu