Sezonier român în Germania: „Muncă multă, drepturi puţine”

Fără sezonieri, agricultura germană nu supravieţuieşte. Cum supravieţuiesc însă lucrătorii mobili din România şi alte ţări est-europene fără o asigurare medicală adecvată?

Cristian pare liniştit acum. După aproape un an de când lucrează în Germania, tânărul român de 20 de ani are senzaţia că situaţia începe să se normalizeze şi pentru el. Odiseea lui Cristian a început în iulie 2020, când a ajuns la o fermă germană, unde urma să ajute la muncile agricole. Nu vorbea limba, nu înţelesese exact ce semnase, dar ştia că are nevoie de bani pentru a-şi sprijini familia din România şi, de ce nu, pentru a-şi face el însuşi un rost în viaţă. Nu îl interesa dacă are o asigurare medicală valabilă, pentru el conta că la sfârşitul lunii putea să se bucure de puţin peste 1000 de euro, bani cu care, după ce trimitea o parte celor de acasă, putea să viseze la o viaţă mai bună, notează deutsche welle

Foto: pestre.ro

Cristian muncea în medie 12 ore pe câmp, şase şi deseori chiar şapte zile pe săptămână, mânca puţin, dormea prost, dar spera să reziste cel puţin un an. Pe atunci nu ştia că, sezonier fiind, în Germania perioada de lucru este limitată, şi nici că, după primele luni de toamnă, fermierii nu mai au nevoie de ajutor la muncile agricole.

A aflat în luna octombrie, atunci când cineva i-a propus să lucreze în construcţii, după ce ferma la care lucrase încheiase şi perioada de pregătire a câmpului pentru primăvară.

Nici pe şantier norocul nu i-a surâs lui Cristian. Lucrau „mai mult la negru”, după cum recunoaşte el în discuţia cu DW, nu aveau niciun fel de asigurări iar salariul nu era nici pe departe ceea ce îi promisese cunoştinţa care îl adusese acolo.

Citeste si:  Gugulania, Tara zeului Zamolxe

În ianuarie, urmând sfatul unui alt cunoscut, Cristian a ajuns să lucreze la o pepinieră. Zi de zi, tânărul transporta şi împacheta 250 de pomi, „fiecare cântărea 30 până la 40 de kilograme”, îşi aminteşte el în dialogul cu DW şi zâmbeşte trist. Nu munca în sine îl deranja, ci felul în care erau trataţi: „fără respect, înjuraţi, traşi de haine şi scuturaţi puternic, dacă nu ne făceam treaba cum sperau şefii”.

Atunci când a cedat psihic şi a vrut să plece, Cristian s-a mai lovit de un impediment: angajatorul îi reţinuse buletinul şi fără buletin tânărul nu putea nici să se întoarcă acasă, nici să îşi caute un alt loc de muncă.

Citește aici mai multe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *