Monografia istorică a Reșiței-Începuturile Reşiţei

Monografia istorică a Reșiței-Începuturile Reşiţei

Reşiţa a intrat târziu în istorie. Pe raza localităţii şi în împrejurimi au fost descoperite câteva mărturii datând din epoca pietrei şi din cea a metalelor, însă nu se poate dovedi că aici ar fi existat aşezări omeneşti de lungă durată. Cele mai vechi informaţii cu privire la obiectele realizate de metalurgia primitivă a cuprului în proximitatea Reşiţei sunt cele ce vizează Dealul Colţani( o daltă, un pumnal, o sulă). Mărturii aflate în colecţia Muzeului Judeţean din Reşiţa. În hotarul Reşiţei (zona Triaj) s-au găsit câteva fragmente ceramice lucrate cu mâna.[1]

Urme de aşezări din epoca fierului au fost identificate la Reşiţa pe Dealul Lupacului, acestea fiind reprezentate în special de grămezi de zgură, vestigii ale unor vetre de cuptoare.

În perioada stăpânirii romane pe teritoriul Reşiţei nu au existat aşezări statornice. Există însă o veche supoziţie că romanii ar fi construit un drum de-a lungul văii Bârzavei, între Teregova şi Berzovia, care ar fi legat cele două mari artere pe care le dezvoltaseră în Banatul de sud. Urme ale acestui drum nu s-au păstrat, cu excepţia porţiunii dintre Berzovia şi Bocşa, însă este greu de susţinut că el ar fi traversat şi masivul Semenicului.[2]

Există certitudinea că în epoca romană, valea Bârzavei a fost străbătută în mod frecvent de grupuri de populaţii, dacă nu chiar locuită permanent. Dovada clară o reprezintă un tezaur de monede romane din argint, decoperite la sud-vest de Reşiţa, în pădurea de la Piatra Albă- Capul Baş. Aceste monede proveneau  din perioada de guvernare a 17 împăraţi romani, începând cu Marcus Aurelius (161-180) şi terminând cu Filip Arabul (244-249).[3]

După retragerea aureliană din anul 271, urmează o perioadă cu urme de locuire extrem de puţine în zona văii Bârzavei. Era epoca marilor migraţii, când locuitorii căutau zone cât mai ferite din calea năvălirilor migratorilor. A fost semnalată pătrunderea slavilor şi bulgarilor în regiunea noastră.

În evul mediu documentele istorice maghiare menţionau o cetate regală, Obârşia Bârzavei( Borzafo), situată undeva pe valea acestui râu. Nici din această cetate, pe care documentele o prezintă ca fiind una dintre cele mai puternice ale vremii, nu s-a găsit nici o urmă. Se presupune că ea se situa undeva pe Bârzava superioară, între Văliug si zona Sodol a Reşiţei.[4]

În 1437, Borzafo era din nou pomenită, acum ca sediu al districtului românesc cu acelasi nume, aparţinând comitatului Caraş. În 1500 acest district făcea parte din Banatul de Severin, apoi după cucerirea turcească, aparţinea de comitatul Timiş( 1561), iar în 1597 revenea la Banatul de Sevein. Este perioada când apar în documente majoritatea localităţiilor actuale din jurul Reşiţei: Ezeriş( 1319), Doman( 1370), Ţerova( 1433), Soceni( 1452), Moniom( 1587), Câlnic( 1597). Numele Reşiţei nu se regăsea printre acestea. În schimb erau pomenite alte numeroase aşezări care nu s-au păstrat până astăzi, precum: Arach, Bacz, Borza, Gergelyfalva, Mausfalva, Paznad, Rekethe etc. Şi acestea se aflau tot pe valea Bârzavei, astfel încât nu este exclus ca una sau mai multe dintre ele să fi existat pe teritoriul Reşiţei de azi. Dovada clară o reprezintă existenţa fundaţiilor de piatră ale unei biserici, lângă care s-au găsit şi câteva morminte, in zona „Ogăşele” de lângă Ateneu, demonstrând limpede faptul că o aşezare a existat aici în secolele XIV-XV, se situa în actualul cartier Lunca Pomostului, pe malul Bârzavei, biserica şi cimitirul fiind amplasate pe dealul din apropiere. [5]

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să îşi părăsească casele care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. Locuitorii se retrăgeau în munţi şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia există urme ale unor ziduri de apărare. După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea gospodările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă.

După cum am mai precizat, prima menţiune sigură a Reşiţei, sub forma de Reszinitza, se află într-un catastif de biruri turcesc din 1673, este vorba despre actuala Reşiţa Română, cele mai vechi locuinţe fiind amplasate în zona stadionului din Valea Domanului.

După pacea de la Passarovitz, provincia( Banatul) este organizată ca domeniu al coroanei sub administraţia directă a Curţii imperiale de la Viena. În 1734, Reşiţa era pomenită ca făcând parte din plasa Caraşova, teritoriu al districtului Vârşeţului.[6]

Oraşul s-a format din unirea a două localităţi Reşiţa Română şi Reşiţa Montană, consemnată în 1757, când s-au stabilit aici aproximativ 20-30 de familii de români veniţi din Oltenia, care fabricau mangalul. Cu această mică colonie de cărbunari începe istoria localităţii care se va mări treptat cu colonişti străini. Pe locul Reşiţei Montane până în 1771 se aflau mlaştini, s-a construit cu greutate un drum prin tăieri de stâncă

În 1765, comuna Reşiţa aparţinea tot de plasa Caraşova, care atunci depindea de districtul Caransebeş. Era ultima consemnare a localităţii înainte de a deveni ceea ce avea să cunoască toată lumea: o puternică cetate de foc a Banatului.[7]

Viaţa Reşiţei avea să fie legată indisolubil, începând cu anul 1771 de înfiinţarea Uzinelor siderurgice. Uzinele au jucat un rol important în conflictele militare, prin porducţia de materiale de război. În timpul războiului ruso-austro-turc ( 1787-1792), o armată turcească, înfrângând armatele austriece înainta pe valea Bârzavei pentru a ocupa Reşiţa. Multe localităţi au avut de suferit de pe urma acestor lupte, însă Reşiţa a fost apărată de detaşamente formate din ţăranii români din Cuptoare, Târnova şi Reşiţa Română. Avangarda turcească a fost oprită lângă Ţerova, după lupte grele. Producţia uzinelor a continuat să se dezvolte, instalaţiile neavând de suferit în urma acestor lupte.[8]

Pentru a face faţă concurenţei întreprinderilor din ţările mai dezvoltate din Europa, uzinele reşiţene au fost modernizate prin mari eforturi financiare, îndeosebi în perioada 1840-1848, când Reşiţa era frământată de marile evenimente care au pregătit izbucnirea revoluţiei din 1848. Producţia de armament a Reşiţei a făcut ca localitatea să fie unul din principalele obiective ale guvernului revoluţionar maghiar, care ocupă Reşiţa, transformând-o într-o bază de aprovizionare cu armament a trupelor revoluţionare maghiare. Interesaţi de îmbunătăţirea nivelului lor de viaţă, muncitorii minieri şi topitorii din Reşiţa, români, maghiari, germani au participat activ la revoluţie, pentru înlăturarea relaţiilor feudale. La învăţătorul din Câlnic se afla petiţia secretă întocmită de Eftimie Murgu, trimisă în 1844 de învăţătorul Vasile Bojincă, pentru a strânge semnături din părţile Câlnicului şi Reşiţei.Populaţia a înlesnit ocuparea Reşiţei de trupele maghiare. S-au constituit două companii de gărzi naţionale din muncitori şi funcţionari.[9]Căderea Reşiţei a avut loc la 24 decembrie 1848, în incendiul produs de lupte au ars 143 case, iar în uzine o fierărie, 2 magazii şi toate birourile cu arhiva lor. În timpul revoluţiei, cei mai mulţi lucrători au părăsit Reşiţa, alţii au murit de holeră, puţini au scăpat cu viaţă.[10]

Revoluţia nu a rezolvat problemele fundamentale pentru care masele de muncitori, ţărani şi cărturari participaseră la revoluţie. Una din urmările revoluţiei a fost patenta imperială din 1853, prin care iobagii au fost eliberaţi prin răscumpărare, iar pământul pe care l-au avut în folosinţă a intrat în mod definitiv în proprietatea lor. Până la plata răscumpărării, foştii iobagi trebuiau să efectueze vechile prestaţii.Ţăranii din Reşiţa şi din alte sate erau prinşi în continuare într-o reţea de relaţii capitaliste, împletite cu cele vechi iobagiale.[11]

La 1 noiembrie 1918, războiul luând sfârşit, a fost proclamată şi la Reşiţa prăbuşirea Imperiului austro-ungar. Muncitorii adunaţi au aclamat, la fel ca şi la Timişoara, constituirea Republicii Autonome Banat în cadrul Ungariei cu o zi mai devreme.  Tot în noiembrie au fost constituite pretutindeni în Banat consilii naţionale şi gărzi naţionale înarmate, în funcţie de etniile fiecărei localităţi. La Reşiţa s-au constituit consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. În localitate administraţia oficială a rămas neschimbată, spre deosebire de satele româneşti şi sârbeşti, unde primarii şi notarii unguri au fost destituiţi. Doar generalul Hauser şi colegii săi au părăsit în grabă localitatea.[12]

La jumătatea lunii noiembrie 1918, Reşiţa, la fel ca şi întregul Banat, au fost ocupate de trupele sârbeşti, iar din decembrie au sosit şi unele regimente franceze. Republica autonomă a fost dizolvată, autorităţile sârbeşti lăsând limpede să se înţeleagă că aveau intenţia de a anexa Banatul. Împotriva acestei intenţii, sindicatele muncitoreşti din întreaga regiune au declanşat în 1919 o grevă generală. Ca urmare, la intervenţia unei comisii militare franceze, trupele sârbeşti s-au retras pe linia de demarcaţie stabilită de aceasta, predând restul Banatului francezilor. Aceştia au declarat starea de urgenţă, au dezarmat gărzile naţionale şi muncitoreşti, au interzis adunările publice şi demonstraţiile şi au introdus cenzura. La 1 Mai 1919, Reşiţa arăta ca o tabără militară. Totuşi, tradiţionala demonstraţie muncitorească a decurs în mod paşnic. În fruntea participanţilor, spre surprinderea tuturor, mărşăluiau înşişi directorii uzinelor, Otto Müller şi Nikolaus Balint, precum şi toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori, în semn de protest faţă de prelungirea ocupaţiei străine. Abia în luna iulie 1919 trupele franceze au fost retrase din Banat, care a putut să se integreze în cadrul României conform Proclamaţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută şi de Conferinţa de pace de la Paris.

Va urma – Istoria industrială a Reşiţei

Profesor Foiagu Maria

Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Istoriografia localităţii Reşiţa
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Atestarea documentară a localităţii
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței - Aşezarea geografică
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Relieful și clima
1917: Fabrica de locomotive din Resita. Foto: bwshots.blogspot.com

[1] I. Zahiu,op.cit.,p.33.

[2] Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 56.

[3] Ilie Uzum, Despre istoria societăţii omeneşti şi tradiţiile mineritului şi metalurgiei pe teritoriul microregiunii Reşiţa, în 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 34.

[4] Ilie Uzum, op. cit., p. 40.

[5] Blogul lui Mircea Rusnac– Istoria Banatului, postat 17 iunie 2009.

[6] ***Uzinele Reşiţa în anii construcţiei socialiste,Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1963,    p. 19.

[7] Jurma Gh., Ţigla E.J. Reşiţa: Viziuni ,Ed. Banatul Montan, Reşiţa, 2009,p 49

[8] Gh. Molin, op.cit, p.21.

[9] I. Zahiu,op.cit. p.45.

[10] I.D.Suciu,Revoluţia din 1848-1849 în Banat,ed. Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti, 1968, p. 91.

[11] I. Zahiu,op.cit., p. 46.

[12] Ibidem,p. 47.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *