Monografia istorică a Reșiței-Istoria industrială a Reşiţei

Monografia istorică a Reșiței-Istoria industrială a Reşiţei

Reducerea mineritului din zona Bocşa, Ocna de Fier, scăderea rezervelor silvice şi lipsa de pantă a râului Bârzava, l-a determinat pe consilierul Gh. Trangott Delius să propună guvernului de la Viena construirea unei uzine la Resişa, în locul celei de la Bocşa. Astfel s-a întemeiat în 1771 cel mai vechi şi important centru metalurgic de pe continent. Odată cu înfiinţarea uzinelor s-au pus bazele Reşiţei industriale. Uzinele au fost amplasate în Reşiţa Montană, acolo unde locuiau cărbunarii români. Mai târziu, în 1776 zona a fost colonizată cu 70 de familii germane originare din Stiria, Austria, Carintia, zona Rinului, formând populaţia majoritară a Reşiţei. Serviciul la uzină dura câte 12 ore sau mai mult pe zi, o jumătate de oră pauză pentru micul dejun şi o oră pauza pentru prânz.[1]



Furnalele reşiţene au fost aprinse la 3 iulie 1771, iar în 1788 a fost ridicat un nou mare furnal, cele două din 1771 fiind înlocuite.[2]

Debutul uzinelor reşiţene a fost destul de promiţător, astfel încât, deja în prima jumătate de an de activitate, adică până la sfârşitul anului 1771, ele au înregistrat un câştig de 4.721 de florini, devenind din acel moment cele mai importante uzine metalurgice ale Banatului.[3]

Muncitorii reşiţeni erau diferenţiaţi în acea perioadă în două categorii: muncitori permanenţi (germani) şi muncitori temporari (români). Cei dintâi au primit în mod gratuit loc de casă şi de asemenea lemnele necesare construirii caselor. Impozitele pe care urmau să le plătească pe casă corespundeau categoriei de impozitare celei mai de jos. Au primit lemne de foc, cei căsătoriţi câte doi stânjeni, iar cei necăsătoriţi câte unul. Copiii lor urmau şcoala de asemenea în mod gratuit, la fel cum primeau şi rechizitele  necesare. Alimentele lor erau primite la preţuri avantajoase şi aveau dreptul de a ţine gratuit o vacă şi un viţel la păşunat. Muncitorii permanenţi erau retribuiţi bine şi făceau parte din Lada frăţească. Datoria lor în schimb era să promoveze prin toate mijloacele interesele uzinei şi să îşi trimită copiii să lucreze în fabrică de la vârsta de 12 ani. Femeile aveau în grijă toate muncile casnice necesare. Muncitorii temporari nu aveau însă niciun fel de privilegii şi nici nu puteau face parte din Lada frăţească. Erau primiţi ca muncitori orice adulţi care demonstrau că puteau munci. La fel, erau primiţi copiii încă de la vârsta de 12 ani, dacă dovedeau că urmaseră şcoala şi dacă îşi demonstrau credinţa creştină. [4]

Muncitorii din fabrică şi minerii care lucrau în condiţii periculoase primeau ajutor în caz de boală sau de accident, precum şi asistenţă medicală gratuită. Cei ajunşi în incapacitate de muncă şi urmaşii celor decedaţi în accidente primeau o rentă (pensie). Încă de la început, în uzină a funcţionat instituţia numită Lada frăţească (Bruderlade). Aceasta era o asociaţie cu caracter de ajutor reciproc, introdusă în minele din Banat concomitent cu extinderea legislaţiei miniere austriece. Asemenea asociaţii aveau în Europa de vest o vechime datând din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, ele preocupându-se de ajutorarea membrilor lor în cazuri de boală, accidente, bătrâneţe, precum şi de a urmaşilor acestora. Veniturile erau asigurate din cotizaţia membrilor şi prin afectarea unei cote-părţi din veniturile asociaţiei miniere respective. [5]



Importanţa economică a Reşiţei, pe care Ehrler doar o intuise, iar Griselini a putut-o constata la faţa locului, nu a întârziat să se bucure de recunoaşterea autorităţilor. Din 1776, luând un avânt remarcabil, uzinele de aici au fost scoase de sub conducerea Oficiului din Bocşa, primind un Oficiu propriu, care se afla în subordinea nemijlocită a Direcţiunii Miniere din Oraviţa. Situaţia financiară şi gestiunea erau raportate, ca şi în cazul celorlalte uzine, direct Curţii din Viena, la „Hof-Rechnen-Kammer”, curtea de conturi aulică (imperială), care dădea descărcarea prin decret semnat de împărat. Primul conducător al uzinelor a fost  Bernhard Abt, urmat apoi de Ludwig Edelbluth. [6]

În anul 1778 erau în funcţiune la Reşiţa două furnale înalte şi cinci vetre de afinare.În anul 1782 a fost înlocuitun furnal construit în 1771, cu unul nou, iar în anul 1793, ca expresie a potenţialului pe care îl avea Reşiţa împreună cu uzinele din Bocşa, livrează Curţii regale din Neapole 20000 de ghiulele de tun.[7]

Din punct de vedere tehnic uzinele reşiţene au parcurs două perioade. Până la 1840 caracteristica principală a uzinelor o formează obţinerea în întregime a fontei cu ajutorul cărbunilor de lemn, prelucrarea fierului prin forjare şi folosirea forţei hidraulice ca mijloc de punere în acţiune a instalaţiilor. După 1840, evoluţia lor tehnică s-a caracterizat prin înlocuirea mangalului cu cărbuni minerali, în cuptoarele de la laminoare, prin folosirea cocsuluiîn cubilourile de retopitfontă la turnătorii, prin folosirea pe scară mai largă a laminoarelor şi prin utilizareamaşinilor cu aburi, care au înlocuit forţa hidraulică.[8]

În 1854, imperiul a intrat într-o nouă criză financiară, astfel încât se făcu o nouă încercare de vindere a uzinelor de la Reşiţa. De data aceasta a fost găsit şi un cumpărător, respectiv societatea privată nou înfiinţată St.E.G. („Privilegierte Österreichische Staatseisenbahn Gesellschaft”), care avea capital multinaţional, austriac, francez, belgian şi englez.[9]



Uzinele din Reşiţa erau în proprietatea societăţii imperiale şi regale a căilor ferate de stat, StEG, care avea în proprietate şi alte domenii şi proprietăţi miniere, metalurgice şi feroviare din Banat şi Boemia, deţineau o fabrică de locomotive la Viena şi o reţea de căi ferate de cca 5000 km.

În această perioadă de avânt industrial STEG a participat cu produse “Reşiţa” la expoziţiile mondiale de la Londra( 1862), Paris (1867 şi 1878), Viena(1873). Din cauza dificultăţilor de transport la Reşiţa au funcţionat multă vreme numai trei furnale. Abia în anul 1880 s-a construit aici cel de-al patrulea furnal cu cocs. Înălţimea acestuia era de 20m, cu o capacitate de 280mc. Majoritatea materiilor prime necesare furnalelor de la Reşiţa erau transportate pe calea ferată industrial. Minereurile proveneau de la Ocna de Fier, cărbunii de lemn din apropierea Reşiţei (Lend), la o distanţă de 6 km, minereurile de fier şi mangal de la Târnova şi Delineşti, calcarul provenea din cariera de la Dealul Crucii, transportat printr-un funicular.[10]

În anul 1893 se demolează cele 3 furnale cu mangal , învechite, se construiesc alte două noi furnale de 17 m înălţime, cu o capacitate de 140mc. În preajma primului război mondial se pune în funcţiune un al patrulea furnal, de construcţie americană, cu o capacitate de 250 mc. În acest fel producţia de fontă de la Reşiţa creşte la cca 110 000 tone anual.[11]

După înfrângerea monarhiei Austro-Ungare, toate uzinele şi domeniile au trecut prin decret regal în posesia unei societăţi cu majoritatea acţionarilor români, numită UDR ( Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa), începând cu 1920. Societatea a fost cea mai mare din economia României, în ceea ce priveşte cifra de afaceri, capitalul social şi uman. Ea s-a constituit pe structura fostei societăţi austro-ungare StEG. Devine cel mai mare producător de oţel, laminate, locomotive şi alte produse din fier din România.



Perioada interbelică a fost perioada de maximă prosperitate a UDR. În 1930 un singur oraş din România, Reşiţa avea mai mult de 50% din populaţia ocupată activând într-o singură ramură industrială. În domeniul feroviar, UDR avea o poziţie dominantă. Era principalul furnizor de locomotive pentru CFR. Capacitatea instalată era de 80 – 100 locomotive anual, deși maximum de producție a fost de 32. Fabrica sa de roți asigura întreg necesarul țării, pentru locomotive şi vagoane. Tot UDR a fost cea care, după Primul Război Mondial, a confecționat principalele poduri din țară: Borcea pe Argeș, podul peste Lotru, peste Prahova, la Comarnic, podurile peste Dragoștina, Jijia și Bahlui, Băbeni (Vâlcea) și alte poduri peste Mureș, Olt, Someș etc.[12]

Fiind constituită drept o societate pe acţiuni a fost controlată de marea finanţă europeană, mai întâi de capitalurile anglo-franceze, iar mai apoi de Germania nazistă. A jucat un rol important în procesul de înarmare din timpul celui de-al doilea război mondial.

Societatea U.D.R. avea în posesie, în afara instalaţiilor siderurgice şi de construcţii de maşini Reşiţa, o secţie la Bocşa, mine carbonifere la Anina, Doman, Secu, mine metalifere la Ocna de Fier, Dognecea, Delineşti şi o serie întreagă de perimetre miniere neexploatate la Sasca, Moldova Nouă, Oraviţa, întinse suprafeţe de păduri şi terenuri agricole.[13] În anul 1945 ca urmare a aplicării reformei agrare au fost expropriate 19 000 ha de teren aparţinând U.D.R.

În 1949 uzinele reşiţene au devenit părţi ale Sovromurilor, societăţi mixte româno-sovietice, fiind naţionalizate. Se înfiinţează societatea SOVROM-METAL REŞIŢA, au loc o serie de modificări de structură, de organizare, de proprietari. După naţionalizare ele şi-au mărit capacitatea prin construirea unor fabrici şi furnale noi. În 1954 s-a format Combinatul Metalurgic Reşiţa, în 1962 se divideîn două principale component: Combinatul Siderurgic Reşiţa (CSR) şi Întreprinderea Constructoare de Maşini Resiţa ,iar în 1969 s-a înfiinţat Grupul de Uzine Reşiţa având ca nucleu UCMR. În cadrul lui intrau uzine din Bocşa, Caransebeş, Timişoara şi altele. Uzina nu a mai reuşit să ajungă la gloria şi prosperitatea interbelică.[14]

În toamna lui 1948 în Reşiţa existau 140 de autovehicule, 3 cinematografe, 4 mori ţărăneşti ( toate măcinândnumai porumb, căci pâinea de grâu era extrem de rară ), 3 popicării şi câteva brutării, 2 tăbăcării, 4 cazane de fabricat ţuica, în total erau înregistrate în acel moment 58 de firme şi 23 de mici meseriaşi.[15]

Industria a făcut din Reşiţa mai bine de 3 secole oraşul premierelor: primul centru siderurgic al României( 1771), prima locomotivă cu abur din România (1872), prima maşină cu aburi din România( 1846), primul pod sudat, primul motor naval, prima centrală hidroelectrică românească la “Grebla”- Reşiţa ( 1901-1904).

După revoluţia din 1989 uzina a fost privatizată iniţial către americanii de la Noble Vencer, apoi a urmat o naţionalizare şi apoi privatizarea către firma elveţiană Inett AG., ea s-a confruntatcu o serie de probleme specific perioadei de tranziţie spre economia de piaţă. În acest sens au fost dezafectate unele spaţii de producţie, s-au produs dereglări în procesul de producţie şi în mecanismele economic-financiare, în structura  forţei de muncă, se confruntă cu probleme financiare.

Uzinele Reşiţei au sustinut oraşul şi l-au ţinut în viaţă mai bine de 300 de ani.

Profesor Foiagu Maria

Va urma- Evoluţia instituţiilor şcolare si confesionale

Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței - Aşezarea geografică
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Atestarea documentară a localităţii
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Începuturile Reşiţei
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Istoriografia localităţii Reşiţa
Citeste si:  Monografia istorică a Reșiței-Relieful și clima

 

[1] Perianu Dan Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Ed. Timpul, Reşiţa, 1996, p.43

[2] Ibidem, p.63

[3] Rudolf Gräf, Două documente referitoare la începuturile furnalelor din Reşiţa, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 258.

[4] I. Păsărică,op. cit.p. 61.

[5] Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 69.

[6]*** 200 de ani construcţii de maşini la Reşiţa,Uzina de Construcţii de Maşini Reşiţa, 1971, p. 35.

[7] Dan Perianu,op.cit. p. 72-75.

[8] ***225 de ani de siderurgie la Reşiţa. 1771-1996, ed Timpul, Reşiţa, 1996, p.45. explcatie, in vol. …Si  prescurtat

[9] Rudolf Gräf Domeniul bănăţean al StEG, Ed. Banatica, Reşiţa, 1997, p.125.

[10] Ibidem,p. 130.

[11] I. Zahiu, op.cit. p. 52.

[12] Perianu Dan, op.cit. p.48

[13] Gheorghe Cimponeriu,op.cit.p. 67.

[14] D. Perianu.op.cit.p. 96.

[15] Ibidem, p. 97.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *